Obsedantul 1989

Cunoastem cu totii imaginea in care pisica se priveste in oglinda si se vede leu.

De-atatea si atatea ori ne-am confruntat cu persoane fie ignorante, fie incompetente pe un anumit domeniu, dar care apreciindu-si nivelul de cunoastere ca fiind cu mult mai ridicat decat in realitate, dau lectii altora. 

In decursul vremurilor, atat psihologii cat si psihiatrii au studiat acest fenomen de supraevaluare, mecanism de gandire ce genereaza o eroare de autoevaluare, care mai tarziu a fost denumit „Efectul Dunning-Kruger”, dupa numele lui David Dunning, profesor la Universitatea Michigan si Justin Kruger de la Universitatea din New York.

Aici nu voi rezuma observatiile, ipotezele si concluziile ce au condus la dezvoltarile stiintifice ulterioare, literatura de specialitate fiind deosebit de lamuritoare pentru cei ce vor dori sa o abordeze, ci voi relata un bun exemplu din spatiul mioritic, ce va confirma o data in plus teoria celor doi cercetatori.

Fireste, fiind vorba de persoane in viata, aflate in cercul meu de cunoscuti, fosti militari cu grade de tot felul, din motive lesne de inteles nu le voi pomeni nici numele si nici institutiile in care au depus primul juramant militar.

Asadar, dupa o lunga dar motivata perioada de lipsa, astazi am intrat din nou in sediul asociatiei de cadre militare in rezerva. Mai intai, pentru a lua pulsul atitudinii fata de mine, in urma recentelor si incomodelor share-uri pe wall-ul meu de facebook, si mai apoi pentru a-mi achita cotizatia anuala.

In prima incapere, cu rol de biblioteca si activitati creative, am fost primit cu surprinzatoare caldura de catre toti cei prezenti, imbratisat, pupat si felicitat pentru ca am depasit cele sase decenii de viata, eveniment de care toata lumea aflase de curand.

In a doua incapere, cea cu rol de sala de mese, club si activitati recreative, cei prezenti erau puternic concentrati perechi-perechi pe zarurile ce zuruiau pe cateva table de sah intoarse cu fata in jos.

Toti jucau table cu foc, cu exceptia unui inca tanar fost maistru militar specialitatea tancuri/auto, care astepta sa ii vina partenerul pentru a continua partida. Ii cunosteam fiica si ginerele de mai mult de un sfert de secol, asa ca l-am abordat barbateste si camaradereste, mai mult prieteneste si cazon, producandu-se urmatorul dialog:

-          -   Ce faci, batrane prieten, nu ai cu cine incrucisa sabia?

-          -   A, pai il astept pe general sa vina de dincolo, mi-a raspuns maistrul militar cu aplomb.

-          -   Pfff, ai grija, daca joci table cu generalul trebuie sa pierzi, ca nu se face sa castigi in fata lui”, am glumit eu in continuare, completand „Esti cel mai vechi militar din sala asta si trebuie sa stii ca pe general nu il invingi in nicio situatie, iar la table cu atat mai putin!”

Nu stiu ce declic a facut afirmatia mea in mintea interlocutorului, niciodata nu am facut diferente intre purtatorii de stele si cei de table, dar brusc mi-am amintit de „Efectul Dunning-Kruger” si am realizat ca ma aflu in fata unei situatii standard de confirmare prin practica a teoriei.

-          -   Pai bai, eu atata sunt de vechi in meseria asta, ca in 1969 tu erai mic copil cand eu treceam cu coloana pe Calea Girocului de ziceai ca „Mami, uite, trec militarii!”

Zuruitul zarurilor de la mesele alaturate s-a intrerupt cateva clipe, astfel ca replica mea a fost clar auzita de ceilalti militari in rezerva.

-        -    Batrane, eu nu am iesit niciodata cu mama pe Calea Girocului, in 1969 aveam 11 ani si inca nu eram veniti in Timisoara. Dar, iarta-ma, ai zis 1969 sau 1989? Ca in 1989 eram in Calea Girocului cand ai venit cu coloana…!

Nu ar fi trebuit sa ii dau aceasta replica, dar am socotit in acel moment ca trebuie sa pun adevarul in dreptul lui. Port in mine adevarul ca pe ceva sfant si toata lumea stie ca eu sunt singurul ce nu a uitat saptamanile in care, dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, luat prizonier de catre Armata, impreuna cu alti 200 de ofiteri si subofiteri ai Securitatii, am fost lipsit de libertate si inchis in arestul Comenduirii garnizoanei, apoi intr-unul din sediile armatei de pe str. Oituz si in final introdus in penitenciarul de pe str. Popa Sapca.

Nu neg ca arestarea si detentia, chiar ilegale, m-au salvat pe mine si pe ceilalti 200 de acuzele ca noi am fi impuscat oamenii pe strada sau mai rau, ne-au salvat de la executia prin impuscarea in ceafa in padurea de la marginea orasului sau in bazinul ILSA de peste drum.

De aceea, ii cer iertare batranului maistru militar pentru ca i-am readus in memorie momentele petrecute in Calea Girocului in Timisoara lui 1989, nefericite si pentru el si pentru mine!

*****