Provocarea

.

de Saul Beloia

.

Atentia acordata in ultima vreme detectivismului a fost fara indoiala observata si comentata in fel si chip de apropiati ai domeniului, cea mai mare parte facand afirmatii serioase si la obiect – e drept, de pe margine, in chip de spectatori, fiecare avand libertatea de a alege modalitatea de implicare.

Cred ca au dreptate cei ce au apreciat in context ca detectivismul se invecineaza aproape limitrof cu securitatea, caci ceea ce pare sa aiba in comun cele doua domenii, in afara de putinatatea informatiilor existente in constiinta publica, este cu siguranta intinderea nemasurata a posibilitatilor de studiu si dezvoltare conceptuala.

Caci, daca despre detectivism se crede in general ca a aparut pentru a se putea urmari sotii adulterini, despre securitate se stie ceva mai mult – anume ca a fost un ceva ce urmarea pe cei 23 de milioane de romani pe vremea lui Ceausescu.

Dincolo de aceste glume, cele doua concepte reprezinta totusi doua mari pete albe pe o harta a cotidianului contemporan.

Din acest motiv, o aducere mai in fata a unor pachete de concepte tematice, catusi de putin de dragul exercitiului ci doar pentru a determina eforturi si placeri de parcurgere si insusire a notiunilor, poate fi o buna compensatie pentru aceia care se simteau pregatiti sa intre in focul luptei de pe marginea fenomenului detectivistic din Romania.

Pornim aceasta intreprindere cu sprijinul a doi atenti observatori si analisti ai celor doua domenii, implicati efectiv si afectiv deopotriva si purcedem, in vremea ce sta sa vina, la o largire a plajei de abordari in materia conceptelor, limbajelor si terminologiilor specifice detectivismului si ale securitatii, sociale la urma urmei, dar intreprinsa cu mijloace private.

Mizam pe o buna primire a initiativei noastre in mediile informate. Cunoscand marele interes cu care renumiti detectivi si-au centrat discursurile pe teme din sfera culturii de securitate, a conceptelor de securitate cu mijloace private si nu in ultima instanta a necesitatii upgradarii terminologiei si diseminarii acesteia cel putin in mediile ce opereaza pe taramul in discutie, estimam chiar ca vom beneficia de aportul domniilor lor, critic sau de fireasca sustinere.

Caci, se stie, o idee nu progreseaza decat daca este dezbatuta contradictoriu, pe cate vreme opinia unamima o condamna la inchistare si pietrificare.

.

CULTURA DE SECURITATE SI COMUNICAREA

.

Lector univ. Liviu Gaitan

Dupa ezitari indelungate si absolute nejustificate, autoritatile romane au recunoscut necesitatea unei temeinice culturi de securitate.

Knowledge is power. Aceasta deviza nu are nevoie de justificare, nu trebuie argumentata. A existat insa si opinia conform careia oamenii trebuie tinuti in ignoranta in legatura cu anumite aspecte ale existentei lor – iar asigurarea sigurantei individuale si colective reprezinta un asemenea aspect – pentru a putea fi mai usor condusi. Aceasta opinie s-a dovedit a fi falsa. Dimpotriva, avand o viziune mai larga asupra lumii din ce in ce mai complexe in care traim, fiecare isi poate asuma responsabilitati sporite, inclusiv in domeniul protejarii existentei personale, fiecare poate intelege mai bine rolul institutiilor statului chemate sa asigure securitatea colectivitatii si, drept consecinta, poate adopta o atitudine corecta in raport cu acestea.

La nivelul tarii noastre utilitatea demersurilor vizand dezvoltarea unei culturi de securitate a fost recunoscuta si au fost create formele institutionale menite a transpune in practica acest concept.

Prin H.G. nr.1574/30.09.2004 a fost constituit un Grup interministerial pentru cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica in domeniul securitatii,care coordoneaza mai multe programe, cu obiective diverse.Unul dintre aceste obiective, perfect adaptat la subiectul dezbatut in acest material, este formulat astfel: “Cresterea nivelului de cunoastere si a preocuparii pentru securitate, atat la nivelul factorilor de decizie, cat si al cetatenilor”.

Desigur, dezvoltarea unei culturi de securitate atat la nivelul decidentilor politici, cat si la cel al populatiei in general nu poate si nu trebuie sa ramana in sarcina exclusiva a acestui Grup, care are o structura relativ eterogena, fiind alcatuit din 12 institutii centrale.Evident, presedintele acestui Grup, care este ministrul Educatiei si Cercetarii, are alte preocupari prioritare, evident legaturile dintre cele 12 componente sunt relativ laxe, ca o consecinta fireasca a diversitatii care exista intre activitatile majore ale institutiilor respective.Daca asemenea argumente ar putea constitui o explicatie pentru rezultatele destul de palide obtinute pana in prezent, sarcina de a dezvolta aceasta cultura de securitate revine in primul rand Grupului interministerial.

Scopul urmarit prin acest material este acela de a constata in ce masura acest gen de activitate se finalizeaza intr-o comunicare viabila, eficienta cu beneficiarii.Imi propun, de asemenea, sa sesizez – cu bunavointa aferenta – unul dintre motivele care impiedica, in opinia mea, o asemenea comunicare.

Este de la sine inteles ca eficienta activitatilor vizand promovarea unei culturi de securitate trebuie se se regaseasca in atitudinile adoptate la nivel individual sau colectiv in legatura cu securitatea individuala sau colectiva. Aceste atitudini ar trebui sa fie conforme cu sau cat mai apropiate de realitatea obiectiva a lumii in care traim.

Care este situatia la nivelul celor doi factori care reprezinta obiectivul tinta al dezvoltarii culturii de securitate, respectiv decidentii si cetatenii de rand ?

Observam ca apar in continuare, uneori chiar si la persoane la care asemenea pozitii nu isi au nici o justificare, rabufniri viscerale, lipsite de logica si de rigoare analitica, aplicarea in aprecierile formulate asupra activitatii serviciilor de informatii ale Romaniei a unor standarde diferite de cele aplicate pentru serviciile similare straine. La celalalt palier al beneficiarilor, consideram ca este clar pentru oricine ca imagine pe care o are publicul larg despre institutiile statului cu atributii in domeniul informatiilor pentru securitatea nationala si despre activitatea pe care ele o desfasoara este, in cel mai bun caz, una de tolerare, de acceptare.

Atitudinea de contestare, de sfidare, manifestata fata de normele legale si fata de cei chemati sa le aplice, risca sa se transforme intr-o adevarata maladie generala. Si cat de nociva este o asemenea maladie nu mai trebuie demonstrat.

Desigur, cauzele unei atari situatii sunt multiple, una dintre ele fiind propaganda agresiva, interesata, desfasurata impotriva a tot ce inseamna norma sau institutie romaneasca legata de siguranta nationala si de ordinea publica.

Desi acei analisti, politologi, comentatori care se inscriu in acest cor ar merita uneori, punctual, un raspuns autorizat, competent, menit sa dezvaluie gaunosenia sustinerilor lor, in mod evident nu acesta este drumul eficient. Calea de abordat o reprezinta, consider, tocmai promovarea culturii de securitate in societatea romaneasca. Oamenii rationali vor avea astfel posibilitatea sa descopere, ei insisi, lipsa de fundament a ideilor promovate de contestatarii de meserie sau de ocazie.

Pentru aceasta este nevoie de o comunicare eficienta.

Exista, asa dupa cum am constatat, structuri institutionale, colective specializate in cercetarea domeniului securitatii nationale. Analizand activitatea in domeniu, rezulta ca o componenta importanta a preocuparilor pe care le au aceste colective o reprezinta seminariile, colocviile, intalnirile cu participare interna sau internationala. Fara a nega catusi de putin importanta unor asemena intalniri – intrucat definirile conceptuale si formarea formatorilor sunt esentiale – ma intreb totusi, fara pic de malitiozitate, daca avem de-a face cu discutii abstracte pe marginea unor concepte teoretice sau cu dezbateri teoretice, lipsite de finalitate practica, pe marginea unor concepte abstracte. Impresia care se creeaza este aceea ca problemele se dezbat in cercuri restranse, de initiati, si acolo raman. Vantul care ar trebui sa agite o mare de constiinte nu este decat o adiere intr-un pahar de apa.

Comunicarea vizand promovarea unei culturi de securitate trebuie sa cuprinda o varietate de forme si mjiloace. Din nefericire, ca si in cazul intalnirilor intre specialisti mentionate, ea se concretizeaza indeosebi in materiale scrise, adresate, din nou, aceluiasi cerc restrans de cunoscatori.

Desi, cu certitudine, am urmarit acest fenomen cu o deosebita atentie, nu pot gasi – cu

exceptia prof. univ. Cristian Troncota, a carui activitate publicistica este cu totul remarcabila, ea fiind demna de cele mai inalte aprecieri – cu acesta exceptie deci, nu as putea gasi un autor sau o lucrare care sa fi generat o efervescenta, care sa fi trezit spirite adormite, care sa fi starnit dezbateri. Cam atat despre materialele scrise.

Cu o efervescenta care pare a exclude simplul joc al intamplarii, la televiziuni apar pentru a-si exprima parerile pe tema securitatii nationale cam aceiasi analisti si pretinsi lideri de opinie. In numaroase cazuri partizanatul lor explicit face casa buna cu lipsa de logica si de informare. Lor nu le raspunde nimeni. Perpetuate, repetate, chiar si cele mai aberante neadevaruri pot dobandi o anumita credibilitate.

Cine ar trebui sa-si asume responsabilitatea de a raspandi in publicul larg cunostintele

minime necesare, asa dupa cum prevede obiectivul pompos formulat pentru organismul intitulat Grupul interministerial pentru cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica in domeniul securitatii? Deocamdata nu este clar.

Este mai mult decat evident ca promovarea unei culturi de securitate trebuie sa constituie rezultatul unei cercetari stiintifice, efectuate de specialisti. Este insa de acum mai putin relevant sa discutam despre “importanta”acestei actiuni, despre caracterul sau de “resursa fundamentala in realizarea obiectivelor de securitate”, despre necesitatea “promovarii” acestei culturi, ori despre “eficientizarea” activitatilor din domeniu. Efortul,cred, ar trebui sa se concentreze asupra actiunilor concrete. Care, asa dupa cum se poate observa, sunt sublime, dar…Voi reveni…

Timisoara/februarie 2012

.

.

Carte de vizita

Domnul Liviu Gaitan este ofiţer de informatii. Timp de 20 de ani, inainte de Revolutie, a fost ofiter de contraspionaj. Dupa 1990 a lucrat la Serviciul Roman de Informatii, pana in 2000. A fost comandantul Centrului de Instruire Bran. Acum este in rezervă, cu grad de colonel.

Anul nasterii: 1948

Starea civila: casatorit, un copil

Activitate publicistica: peste 30 de studii, lucrari de cercetare stiintifica si articole; trei carti editate: “Omul cu doua fete” (2004), “Manualul detectivului particular” (2007), “Limbajul serviciilor secrete” (2010, coautor).

.