FEMEI CELEBRE DIN LUMEA SPIONAJULUI. TIMISOREANCA MARIA BALAN

.


de col (r) Stef Marian

Asa cum este firesc, doar in rare situatii se cunoaste identitatea spionilor, iar activitatea acestora ramane multa vreme in umbra fara a se sti cu exactitate cum au reusit sa atinga performante de cea mai mare insemnatate pentru tara lui. Aceste persoane deosebite sub multiple aspecte legate de caliatile lor native identificate si cultivate de catre un specialist al domeniului, puterea de penetrare a mediilor de interes informativ, cunoscatori ai artelor disimularii si manipularii, detinatori ai unei culturi generale vaste, permanent cultivata si alimentata, adesea dezavuate de cei “invinsi”, marcate de un patriotism autentic, acestea sunt eroii anonimi ai tarii lor, fata de care niciodata tara lor nu se poate recompensa.

Asa este si cazul MARIEI BALAN, femeia ca a facut sa se zguduie Comandamentul Corpului 7 Armata austro-ungara si operatiunile militare ale Corpului 7 Armata austro-ungara, precum si Rezidenta serviciului de informatii si contrainformatii (Kundschaftstelle) al armatei austro-ungare, ce functionau la Timisoara in timpul Primului Razboi Mondial (1914 – 1918).

MARIA BALAN, nascuta in 1895 in Varset, Republica Serbia, s-a facut repede remarcata de catre ofiterii din comandamentele austro-ungare si germane din Timisoara, dornici de aventuri galante si de a intra in gratiile frumoasei femei, prezenta nelipsita din saloanele garnizoanei de pe Bega.

MARIA BALAN, a fost recrutata de un ofiter de politie de siguranta ce activa in cadrul Directiunii Politiei si Sigurantei Generale din Ministerul de Interne al Regatului Romaniei, in iunie 1914, devenind “agentul B9”, cu o activitate informativa prodigioasa. A furnizat informatii de maxima importanta despre fortele militare austro-ungare, dipunerea acestora si planurile lor de actiune, strategiile militare preconizate impotriva Romaniei, precum si date referitoare la aspectele economice si politice privind Imperiul Austro-Ungar. Informatiile obtinute de “agentul B9” erau transmise Directiei Sigurantei Generale a statului din Ministerul de Interne al Romaniei si Sectiei a II a Marelui Stat Major din Ministerul de Razboi al Romaniei, ulterior catre Marele Cartier General Roman, format in 1916, dupa intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial. Valorificarea informatiilor s-a facut in folosul Romaniei si al Serbiei in perioada Primului Razboi Mondial.

Replierea politicii Romaniei in contextul evenimentelor vremii, preintampinarea angajarii tarii in operatiuni perdante precum si dejucarea strategiilor militare ale Corpului 7 Armata Austro-Ungare, au fost de natura a atrage atentia contraspionajului austro-ungar si a celui german, care a investit sume importante pentru identificarea persoanei capabile sa furnizeze informatii atat de precise autoritatilor romane. La Bucuresti, Serviciul de informatii german si cel austro-ungar au reusit sa o identifice pe MARIA BALAN, care se afla permanent in anturajul ofiterilor germani si austrieci incartiruiti la Timisoara. Suspiciunile initiale s-au confirmat in urma masurilor de intoxicare initiate de serviciile de informatii german si austriac, conducand la masuri de arestare a MARIEI BALAN.

Aceasta a fost judecata de un tribunal militar si condamnata la moarte prin spanzurare.
Desi pana atunci s-a acordat gratierea tuturor condamnatilor la moarte, autoritatile austro-ungare au refuzat gratierea in cazul MARIEI BALAN, hotararea acestora de a indeplini executia evidentiind enormul prejudiciu adus intereselor imperiului de catre aceasta remarcabila spioana.

In zorii zilei in care era programata executia MARIEI BALAN, aceasta a reusit sa evadeze in urma unei operatiuni indraznete, organizate de serviciul secret roman si profesionist executate, asa cum au apreciat chiar austriecii. Evadarea a fost confirmata ulterior. MARIA BALAN a trecut clandestin frontiera roman-austro-ungare si a juns la Bucuresti, bucurandu-se de o mare popularitate.

Activitatea agentului B9 nu a trecut neobservata in Europa vremii, fapt intens comentat si mediatizat. Cotidianul “PARIS SOIR” a asemuit-o cu celebra dansatoare Mata Hari, numind-o “faimoasa MARIA BALAN, regina spionajului”.

Un alt cotidian din perioada interbelica, comentand activitatea de spionaj a MARIEI BALAN, a pecizat ca “planurile serviciului de spionaj al Vienei erau dejucate de o spioana desavarsita.”

04.04.2012
Timisoara


.

Din amintirile unui detectiv particular (I)

.

În seara aceea de 1 Decembrie părea că toti cunoscuţii mei ieşiseră la plimbare in Piaţa Operei din Timişoara! Aveam sentimentul acut că se ducea de râpă şi se făcea praf misiunea mea de supraveghere a subiectului, organizată nu de mine, nu de clienta mea, ci involuntar de către fostul ei soţ, prin sosirea sa la Timişoara fix de ziua naţională!

Nu ar fi fost o problemă să îl filez pe bărbat în acea zi, ar fi fost o nimica toată chiar să mă plimb braţ la braţ cu el printre timişorenii strânşi să urmărească spectacolul organizat în centrul oraşului! Nu ar fi fost nici o problemă să îl fotografiez, filmez, zi şi noapte, să îi stabilesc toate întâlnirile, de plăcere sau de afaceri, să stabilesc adresele tuturor persoanelor cu care s-ar fi intâlnit, chiar să îl surprind în oricare postură în care s-ar fi pus!

Marea problemă ce îmi dădea fiori reci pe şira spinării era faptul că eu mă plimbam prin centrul oraşului la braţul fostei soţii a subiectului meu, la braţul clientei mele!

Conform înţelegerii din urmă cu două zile făcute la biroul meu, fiecare dintre noi trebuia să fie văzut intrând singur în piaţă, venind din altă direcţie, iar întâlnirea noastră urma să aibe loc sub conul de acţiune al unei camere de luat vederi amplasată pe faţada Camerei de Comerţ.

Doamna era un VIP local, intens mediatizată local şi central, implicată puternic în mediul local de afaceri dar şi în politică, cunoscută şi vizată de toată lumea dar mai ales de către bărbaţi, frumoasă şi elegantă dar mai ales cu un număr de cunoscuţi ieşit din comun de mare.

Intuiam că oricare dintre bărbaţii ce erau cu ochii pe noi în seara aceea ar fi dorit să se afle în locul meu. Prezenţa mea în compania acelei doamne făcea senzaţie, mai ales în mediul feminin cu atât mai mult cu cât afişarea ei în public la braţul unui bărbat era o premieră absolută după ce i se pronunţase divorţul.

Aşa se făcea că din puhoiul de lume aflat în centrul oraşului, mai mult de jumătate i-au dat buna seara, politeţea obligându-mă să răspund şi eu, iar ca un făcut, cine nu o saluta pe ea imi dădea bineţe mie! După atâtea saluturi, eu stăteam cu pălăria mai mult ridicată, iar în cele din urmă, ca să alung sentimentul de penibil ce începea să pună stapânire pe mine, am renunţat să o mai aşez pe cap, rămânând cu ea în mână ca şi cum m-aş fi aflat în biserică. Nu mai vorbesc de faptul că, atent mai mult la feţele celor ce defilau parcă înadins pe lângă noi (şi acum pot să jur că am văzut oameni ce ne-au salutat şi de câte două-trei ori), nu mai reuşeam să mă concentrez la dialogul cu însoţitoarea mea, care imi tot dădea asigurari că în mod cert însoţitorii fostului ei soţ mă vor contacta dintr-o clipă în alta...

Motivul prezenţei mele la braţul distinsei doamne, propus de aceasta şi acceptat de mine era cât se poate de simplu. Cei doi foşti soţi doreau de mai mult timp să discute pe marginea unui subiect sensibil, ce nu fusese tranşat la divorţ, dar fiecare dintre ei era suficient de mândru ca să refuze luarea iniţiativei. Aşadar, eu eram pe postul unui mediator agăţat la braţul fostei soţii, văzut acolo de către corpul de body-guarzi al subiectului meu, contactat şi pus în situaţia să organizez fie comunicarea dintre cei doi, fie chiar o întâlnire.

Aveam oameni dispuşi în piaţă cu câteva ore înaintea începerii manifestării şi acum primeam ştiri ce arătau că şi subiectul meu se afla în piaţă, cu doi însoţitori, imobilizat însă în cercul notabilităţilor locale, cu care cândva fusese coleg, undeva în zona scenei aflata la intrarea în Opera Română.

După ceva timp, unul dintre însoţitorii săi s-a desprins şi s-a îndreaptat înspre noi, fiind uşor de bănuit că şi el avea senzori ce ii spuneau cu exactitate unde ne aflam, eu şi fosta soţie a şefului său.

În scurt timp, în faţa noastră se opri un bărbat cu blutooth la ureche, salută cu răceală şi în modul cel mai politicos cu putinţă se adresă însoţitoarei mele, spunându-i că ar fi ideal să trimită un reprezentant la salonul de Yachting al unui restaurant local, peste o oră, pentru a se purta o discuţie, după care se îndepărtă, salutând cu aceeaşi politeţe rece.

În clipa următoare, unul dintre oamenii mei, aflat de la bun început în proximitatea subiectului meu la celălalt capăt al pieţei, îmi confirmă faptul că acestuia i-a parvenit deja mesajul de confirmare a întâlnirii de peste o ora, mesaj pe care acesta l-a primit cu o reacţie de surprindere prost mascată.

Planul, aşa cum ea îl gândisem împreună cu însoţitoarea mea, funcţiona!

În următoarele minute am fost nevoit să o abandonez pe distinsa mea clientă în compania uneia dintre prietenele sale cu care deja ne salutasem pentru a treia oară în acea seară, iar eu să ies din piaţă şi să mă ocup de întâlnirea de la local, în calitate de reprezentant al doamnei, cu un mandat cât se poate de clar.

Trecând peste marea nedumerire provocată celor prezenţi în piaţă de plecarea mea relativ bruscă, ce nu dădea nici cea mai mică şansă vreunei bârfe mondene, în următoarea oră m-am ocupat de detaliile întâlnirii.

Când aflasem locul întâlnirii, am ştiut că acesta fusese ales de un profesionist! Încercasem şi în alte dăţi, fără succes, să pregătesc acel teren pentru diverse întâlniri. Acolo nu se puteau amplasa nici camere de supraveghere, nici microfoane, pentru că nu se puteau disimula în nimic, mobilierul era imposibil de folosit în acest scop, iar personalul era cunoscut drept inabordabil pentru a putea spera că aş fi putut încredinţa vreunuia un obiect, gen scrumieră, fructieră sau altceva „prelucrat” pe care să îl introducă în salon înainte sau după după intrarea noastră. Aceasta era prima veste proastă.

A doua mi-a parvenit în timp ce mă deplasam pe jos înspre local. Pe drum am aflat că din start echipa mea este situată pe locul doi, „adversarul” fiind deja instalat în zona localului şi având dispozitive de supraveghere amplasate începând cu parcarea dinspre bulevard, continuând cu parcul înconjurător, cu căile de acces şi terminând cu salonul Yachting-Club-ului. În parcarea localului, disimulat la umbra unor copaci ornamentali, se afla un SUV în care în mod sigur era instalat cartierul general inamic.

Fireşte, pentru a putea egala situaţia, îmi rămânea varianta incomodă să port cu mine în servietă o minicentrală care să capteze şi să transmită clientei mele discuţiile din interior, astfel încât ea sa poată alege momentul cel mai potrivit pentru a trimite înăuntru un element de forţă care să încline în favoarea sa balanţa negocierilor.

Mai mult, încercând să îmi creez cât de cât un avantaj, cât de mic, şi ca să pot introduce centrala cu mine, era necesar să creez adversarului impresia că nu i-am sesizat prezenţa, că din start ma aflu în inferioritate în raport cu efectivele sale. Nu a fost greu de creat această impresie, erau veniţi cu o singură maşină, deci erau maxim cinci, dar beneficiau de avantajul iniţiativei şi al dotării tehnice superioare.

.