Din amintirile unui detectiv particular (I)

.

În seara aceea de 1 Decembrie părea că toti cunoscuţii mei ieşiseră la plimbare in Piaţa Operei din Timişoara! Aveam sentimentul acut că se ducea de râpă şi se făcea praf misiunea mea de supraveghere a subiectului, organizată nu de mine, nu de clienta mea, ci involuntar de către fostul ei soţ, prin sosirea sa la Timişoara fix de ziua naţională!

Nu ar fi fost o problemă să îl filez pe bărbat în acea zi, ar fi fost o nimica toată chiar să mă plimb braţ la braţ cu el printre timişorenii strânşi să urmărească spectacolul organizat în centrul oraşului! Nu ar fi fost nici o problemă să îl fotografiez, filmez, zi şi noapte, să îi stabilesc toate întâlnirile, de plăcere sau de afaceri, să stabilesc adresele tuturor persoanelor cu care s-ar fi intâlnit, chiar să îl surprind în oricare postură în care s-ar fi pus!

Marea problemă ce îmi dădea fiori reci pe şira spinării era faptul că eu mă plimbam prin centrul oraşului la braţul fostei soţii a subiectului meu, la braţul clientei mele!

Conform înţelegerii din urmă cu două zile făcute la biroul meu, fiecare dintre noi trebuia să fie văzut intrând singur în piaţă, venind din altă direcţie, iar întâlnirea noastră urma să aibe loc sub conul de acţiune al unei camere de luat vederi amplasată pe faţada Camerei de Comerţ.

Doamna era un VIP local, intens mediatizată local şi central, implicată puternic în mediul local de afaceri dar şi în politică, cunoscută şi vizată de toată lumea dar mai ales de către bărbaţi, frumoasă şi elegantă dar mai ales cu un număr de cunoscuţi ieşit din comun de mare.

Intuiam că oricare dintre bărbaţii ce erau cu ochii pe noi în seara aceea ar fi dorit să se afle în locul meu. Prezenţa mea în compania acelei doamne făcea senzaţie, mai ales în mediul feminin cu atât mai mult cu cât afişarea ei în public la braţul unui bărbat era o premieră absolută după ce i se pronunţase divorţul.

Aşa se făcea că din puhoiul de lume aflat în centrul oraşului, mai mult de jumătate i-au dat buna seara, politeţea obligându-mă să răspund şi eu, iar ca un făcut, cine nu o saluta pe ea imi dădea bineţe mie! După atâtea saluturi, eu stăteam cu pălăria mai mult ridicată, iar în cele din urmă, ca să alung sentimentul de penibil ce începea să pună stapânire pe mine, am renunţat să o mai aşez pe cap, rămânând cu ea în mână ca şi cum m-aş fi aflat în biserică. Nu mai vorbesc de faptul că, atent mai mult la feţele celor ce defilau parcă înadins pe lângă noi (şi acum pot să jur că am văzut oameni ce ne-au salutat şi de câte două-trei ori), nu mai reuşeam să mă concentrez la dialogul cu însoţitoarea mea, care imi tot dădea asigurari că în mod cert însoţitorii fostului ei soţ mă vor contacta dintr-o clipă în alta...

Motivul prezenţei mele la braţul distinsei doamne, propus de aceasta şi acceptat de mine era cât se poate de simplu. Cei doi foşti soţi doreau de mai mult timp să discute pe marginea unui subiect sensibil, ce nu fusese tranşat la divorţ, dar fiecare dintre ei era suficient de mândru ca să refuze luarea iniţiativei. Aşadar, eu eram pe postul unui mediator agăţat la braţul fostei soţii, văzut acolo de către corpul de body-guarzi al subiectului meu, contactat şi pus în situaţia să organizez fie comunicarea dintre cei doi, fie chiar o întâlnire.

Aveam oameni dispuşi în piaţă cu câteva ore înaintea începerii manifestării şi acum primeam ştiri ce arătau că şi subiectul meu se afla în piaţă, cu doi însoţitori, imobilizat însă în cercul notabilităţilor locale, cu care cândva fusese coleg, undeva în zona scenei aflata la intrarea în Opera Română.

După ceva timp, unul dintre însoţitorii săi s-a desprins şi s-a îndreaptat înspre noi, fiind uşor de bănuit că şi el avea senzori ce ii spuneau cu exactitate unde ne aflam, eu şi fosta soţie a şefului său.

În scurt timp, în faţa noastră se opri un bărbat cu blutooth la ureche, salută cu răceală şi în modul cel mai politicos cu putinţă se adresă însoţitoarei mele, spunându-i că ar fi ideal să trimită un reprezentant la salonul de Yachting al unui restaurant local, peste o oră, pentru a se purta o discuţie, după care se îndepărtă, salutând cu aceeaşi politeţe rece.

În clipa următoare, unul dintre oamenii mei, aflat de la bun început în proximitatea subiectului meu la celălalt capăt al pieţei, îmi confirmă faptul că acestuia i-a parvenit deja mesajul de confirmare a întâlnirii de peste o ora, mesaj pe care acesta l-a primit cu o reacţie de surprindere prost mascată.

Planul, aşa cum ea îl gândisem împreună cu însoţitoarea mea, funcţiona!

În următoarele minute am fost nevoit să o abandonez pe distinsa mea clientă în compania uneia dintre prietenele sale cu care deja ne salutasem pentru a treia oară în acea seară, iar eu să ies din piaţă şi să mă ocup de întâlnirea de la local, în calitate de reprezentant al doamnei, cu un mandat cât se poate de clar.

Trecând peste marea nedumerire provocată celor prezenţi în piaţă de plecarea mea relativ bruscă, ce nu dădea nici cea mai mică şansă vreunei bârfe mondene, în următoarea oră m-am ocupat de detaliile întâlnirii.

Când aflasem locul întâlnirii, am ştiut că acesta fusese ales de un profesionist! Încercasem şi în alte dăţi, fără succes, să pregătesc acel teren pentru diverse întâlniri. Acolo nu se puteau amplasa nici camere de supraveghere, nici microfoane, pentru că nu se puteau disimula în nimic, mobilierul era imposibil de folosit în acest scop, iar personalul era cunoscut drept inabordabil pentru a putea spera că aş fi putut încredinţa vreunuia un obiect, gen scrumieră, fructieră sau altceva „prelucrat” pe care să îl introducă în salon înainte sau după după intrarea noastră. Aceasta era prima veste proastă.

A doua mi-a parvenit în timp ce mă deplasam pe jos înspre local. Pe drum am aflat că din start echipa mea este situată pe locul doi, „adversarul” fiind deja instalat în zona localului şi având dispozitive de supraveghere amplasate începând cu parcarea dinspre bulevard, continuând cu parcul înconjurător, cu căile de acces şi terminând cu salonul Yachting-Club-ului. În parcarea localului, disimulat la umbra unor copaci ornamentali, se afla un SUV în care în mod sigur era instalat cartierul general inamic.

Fireşte, pentru a putea egala situaţia, îmi rămânea varianta incomodă să port cu mine în servietă o minicentrală care să capteze şi să transmită clientei mele discuţiile din interior, astfel încât ea sa poată alege momentul cel mai potrivit pentru a trimite înăuntru un element de forţă care să încline în favoarea sa balanţa negocierilor.

Mai mult, încercând să îmi creez cât de cât un avantaj, cât de mic, şi ca să pot introduce centrala cu mine, era necesar să creez adversarului impresia că nu i-am sesizat prezenţa, că din start ma aflu în inferioritate în raport cu efectivele sale. Nu a fost greu de creat această impresie, erau veniţi cu o singură maşină, deci erau maxim cinci, dar beneficiau de avantajul iniţiativei şi al dotării tehnice superioare.

.