Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

Loading...

Follow by Email

joi, 7 mai 2015

Fals tratat de cronica cinematografica. Copilul 44


Film slab, vizionat din intamplare la mall in siajul plictisului general si al anualei banalitati a micilor la gratarul din 1 mai.

Daca e sa urmaresc intriga scornita de catre Tom Rob Smith, autorul romanului ce a inspirat filmul, pusa de regizor in sarcina celor cativa actori de mana a doua, toata lumea ar ramane corigenta la toate materiile. Fara indoiala cu duritati si crime abjecte, socialismul invinsese in URSS inca din 1918, astfel ca a turna scene in care si dupa 30 de ani lumea este arestata in strada si impuscata in ceafa in fata familiei, nu poate fi decat  o eroare fie in documentarea scenaristului, fie in alegerea tehnicii de manipulare a producatorului. 
Intrucat vazusem filme de propaganda chiar mai proaste de asa, dar si pentru ca un strabunic al meu isi vazuse familia impuscata in ceafa in curtea casei lor din Banatul sarbesc, nu am iesit din sala.

Si s-a meritat in final, caci am inteles ceea ce toti cei ce au scris despre filmul “Copilul 44” s-au prefacut a nu intelege si care in corpore au fost de acord ca regimul communist isi ascunde abjectele crime in serie si acesta este firul rosu al actiunii.
Fiecare vede pe ecran ce doreste si de aceea, consecvent acestei reguli, eu am vazut cum de la Hollywood se baga batul prin gard si se trimit peste ocean mesaje celor ce au ochi de vazut si urechi de auzit, in mod evident nu vreunui cronicar de film.

Berlinul sa isi aminteasca, pare a spune productia cinematografica, de faptul ca rusii au mai ajuns odata cu trupele pe zidurile sale si au infipt steagul rosu pe Bundestag! America este cea care are nevoie de alianta cu Germania, nu Rusia!  
Vechea obsesie a caderii Berlinului, de care s-a mai tratat si britanicul Antony Beevor in 2013 cand a lansat pe piata de idei romanul “Berlin: caderea 1945”, pare ca inca da insomnii pe meridiane, cel mai probabil pentru ca in doar jumatate de secol, capitala germana a fost scena unei duble caderi: a sa proprie in 45 si mai apoi cea a Zidului, in 89.

Nu a trecut foarte multa vreme de la cele doua evenimente si pare ca istoria inca le digera. In pofida mesajului vehiculat prin sala de cinema, Jimmy Carter da o contra-replica Hollywood-ului, declarand ca reunificarea peninsulei Crimea cu Federatia Rusa era un eveniment inevitabil.

De parca n-ar fi fost suficient, Joachim Gauk anunta de la pupitrul prezidential berlinez ca Germania trebuie sa fie recunoscatoare tarilor din fosta Uniune Sovietica pentru victoria castigata impotriva nazismului si ca trebuie reevaluate politicile de despagubiri pentru pierderile suferite in al doilea razboi mondial de catre poporul grec si de catre cele ale fostei Uniuni Sovietice.

Inca niciun cuvant despre datoriile fata de Romania, dar istoria este pusa deja in miscare!




O mica nota de final: autorul cartii avea 10 ani cand a cazut Zidul.

.

Un comentariu:

  1. Si s-a meritat in final, "serios?" reflexivul se foloseste in alte conditiuni :)

    RăspundețiȘtergere