Film slab, vizionat din intamplare la mall in siajul
plictisului general si al anualei banalitati a micilor la gratarul din 1 mai.
Daca e sa urmaresc intriga scornita de catre Tom Rob Smith, autorul romanului ce a inspirat filmul, pusa de regizor
in sarcina celor cativa actori de mana a doua, toata lumea ar ramane corigenta
la toate materiile. Fara indoiala cu duritati si crime abjecte, socialismul
invinsese in URSS inca din 1918, astfel ca a turna scene in care si dupa 30 de
ani lumea este arestata in strada si impuscata in ceafa in fata familiei, nu
poate fi decat o eroare fie in
documentarea scenaristului, fie in alegerea tehnicii de manipulare a producatorului.
Intrucat vazusem filme de propaganda chiar mai proaste de asa, dar si pentru ca
un strabunic al meu isi vazuse familia impuscata in ceafa in curtea casei lor din Banatul
sarbesc, nu am iesit din sala.
Si s-a meritat in final, caci am inteles ceea ce toti cei ce
au scris despre filmul “Copilul 44” s-au prefacut a nu intelege si care in corpore
au fost de acord ca regimul communist isi ascunde abjectele crime in serie si
acesta este firul rosu al actiunii.
Fiecare vede pe ecran ce doreste si de aceea, consecvent acestei
reguli, eu am vazut cum de la Hollywood se baga batul prin gard si se trimit peste
ocean mesaje celor ce au ochi de vazut si urechi de auzit, in mod evident nu vreunui cronicar de film.
Berlinul sa isi aminteasca, pare a spune productia
cinematografica, de faptul ca rusii au mai ajuns odata cu trupele pe zidurile
sale si au infipt steagul rosu pe Bundestag! America este cea care are nevoie
de alianta cu Germania, nu Rusia!
Vechea obsesie a caderii Berlinului, de care s-a mai tratat si britanicul
Antony Beevor in 2013 cand a lansat pe piata de idei romanul “Berlin: caderea
1945”, pare ca inca da insomnii pe meridiane, cel mai probabil pentru ca in
doar jumatate de secol, capitala germana a fost scena unei duble caderi: a sa proprie
in 45 si mai apoi cea a Zidului, in 89.
Nu a trecut foarte multa vreme de la cele doua evenimente si
pare ca istoria inca le digera. In pofida mesajului vehiculat prin sala de
cinema, Jimmy Carter da o contra-replica Hollywood-ului, declarand ca reunificarea peninsulei Crimea cu Federatia
Rusa era un eveniment inevitabil.
De parca n-ar fi fost suficient, Joachim Gauk anunta de la
pupitrul prezidential berlinez ca Germania trebuie sa fie recunoscatoare tarilor din fosta Uniune Sovietica pentru victoria castigata
impotriva nazismului si ca trebuie reevaluate politicile de despagubiri pentru pierderile suferite in al doilea
razboi mondial de catre poporul grec si de catre cele ale fostei Uniuni Sovietice.
O mica nota de final: autorul cartii avea 10 ani cand a cazut Zidul.
.
Si s-a meritat in final, "serios?" reflexivul se foloseste in alte conditiuni :)
RăspundețiȘtergere