Despre patrie si despre onoare

Saul Beloia

Acum catava vreme vorbeam discutii cu un fost coleg si comentam despre motivele pentru care Serviciul Roman de Informatii si-a modificat loggo-ul in anii trecuti si a renuntat la termenul „Onoare” din cadrul acestuia.

Eu personal traisem o cariera sub sugestia puternica a vechii formule  – „Patrie si Onoare” si acum noua versiune -Patria a priori- mi se parea golita de una din semnificatiile sale  importante - Onoarea. Poate ca era gresita dorinta mea de pastrare alaturata a semnificatiilor celor doi termeni, dar mesajul unuia, lipsit de al celuilalt, mi unuia mi se parea sec, ca sa nu spun de-a dreptul impropriu.

Oricum, acela care a avut puterea sa elimine termenul "onoare" din loggo-ul SRI a avut-o ulterior si pe aceea de a sterge de pe internet toate posturile ce contineau vechea imagine. 

Se stie, dorinta mea de patriotism si de onoare venea din manualele vechii scoli de ofiteri de securitate si din cariera frumoasa in SRI-ul dinaintea aderarii la NATO, unde aplicasem o terminologie de intelligence abandonata acum de staff-ului didactic al Academiei de Nationale de Informatii „Mihai Viteazul”. Ca este o evolutie sau nu acest lucru, nu e treaba mea, eu doar constat si gandesc.

Mi-aduc aminte ca, chiar si pe atunci cartisem de cateva ori, estimand ca ar fi trebuit pus semnul exclamarii dupa sintagma „Patrie si Onoare”, caci, in opinia mea, cele doua cuvinte alaturate ar fi trebuit sa transmita un mesaj de fermitate militara, care sa sugereze ca patriotismul militarilor din SRI nu poate fi decat strans legat de cel al onoarei lor de militari. Nu mai stiu daca m-am ales sau nu cu critici pentru acele estimari, acum chiar nu mai are nicio importanta!

Acel coleg cu care vorbeam acele discutii imi raspunsese dandu-mi o replica dintr-un film ce promova corectitudinea militarismului american – „Oameni de onoare”, si imi citase ca „Onoarea nu sta in emblema de pe maneca”.  Nu i-am raspuns pe loc, parea sa fie intrucatva adevarat ceea ce imi spunea el, cu toate ca mi se paruse ca vrea sa spuna ca vremelnic macar, „onoarea” trebuie sa faca un pas in spate.

Ca sa inteleg bine acea replica, m-am dus sa vad filmul si dupa ce am urmarit o poveste lacrimogena ce se petrecea undeva in Cuba, intr-o baza militara americana (?) cu un mesaj foarte bine gandit si tintit spre noii aliati europeni  – (armata americana nu face abuzuri, iar militarii ce abuzeaza, chiar comandanti de-ar fi, sunt arestati!) – am ajuns si la replica cu pricina.

„Onoarea nu sta in emblema de pe maneca”, spune in finalul peliculei un militar unui alt militar, in chip de consolare, dupa ce o curte militara il gasise pe acesta din urma nevinovat, desi, din ordinul comandantului lor, isi ucisese un camarad.

Cand nimeni nu mai intelegea nimic din mesajul filmului, ucigasul este cel ce arata o superioara intelegere, explicand ca este trimis in rezerva intrucat in loc sa isi protejeze victima impotriva ordinului ilegal al sefului lor, a executat si ordinul si camaradul.

Desi filmul este realizat tarziu dupa 1989, pare ca s-a inspirat din cazuistica penala a procesului revolutiei romane, cand au fost judecati si condamnati la inchisoare doar generalii ce au ordonat omorarea civililor, iar militarii ce au executat focul au fost doar trimisi in rezerva, incet-incet.

Pe vremea mea, militarii salutau cu mana doar daca aveau capul acoperit...

**