Lungile corespondente electronice, purtate cu diversi colegi detectivi stau marturie a sinceritatii si totalei mele ingenuitati in comentarea si uneori analiza detectivismului, dar mai ales sunt marturie a spiritului voluntar ce imi determina textele tematice! Acelor colegi ce ma intreaba in ultima vreme cat castig redactand si editand, le spun si pe aceasta cale ca placerea nu mi-o castig cu bani. Blogul nu este proprietatea altcuiva, care sa imi dicteze ce si cum sa scriu. Textele pe care le semnez imi apartin in totalitate si in intregime si singura care mi le dicteaza este constiinta mea.
Cand Liviu Banias, vechi si statornic prieten din vremea academiei, fost coleg de serviciu la Timisoara, fost reprezentant judetean la Cluj Napoca al Asociatiei Nationale a Detectivilor din Romania – ANDR, acum demis din acea functie si dat afara din asociatie, mi-a vorbit despre faptul ca doreste sa lanseze in inima Transilvaniei publicatia virtuala “Detectivul.ro” si are nevoie de un jurnalist care sa o scrie, nici vorba sa ma fi gandit sa ii cer bani! Proiectul urma sa ma reapropie de orasul studentiei mele de la varsta maturitatii, de oameni si locuri dragi ce-mi fusesera aproape intr-o importanta etapa a formarii mele.
Cand Maria Bumbaru, cunostinta relativ recenta ce dateaza din vremea infiintarii structurii banatene a asociatiei pe care ea o conduce (2008?), mi-a propus sa conduc acelasi ziar, dar de la Bucuresti, nici vorba sa ma fi gandit sa ii cer vreun salariu! Cu atat mai putin cu cat oferta avea in anexa propunerea de a urma modulele scolii de detectivi infiintata in capitala. Oferta domniei sale m-ar fi apropiat de orasul primei mele studentii, unde lasasem in urma cu 25 de ani, profesori si colegi de exceptie, pentru a reveni la Timisoara. La vremea acelei oferte dispuneam de resursele necesare traiului si manifestam un spirit voluntarist specific unei varste mai fragede decat cea pe care o duceam in spate, si am acceptat, fara sa ma gandesc ce rol nefast aveam sa imi atribui prin asta!
Acceptand, am gresit iremediabil fata de amandoi, caci intrigat ca primesc o aceeasi propunere din doua locuri, i-am cerut explicatii lui Liviu Banias si in secunda doi m-am trezit in mijlocul unei aprige dispute ce o iscasem intre el si sefa sa de la Bucuresti.
Ce se intamplase? Maria Bumbaru, dornica sa faca o buna imagine asociatiei pe care o infiintase, fara sa plateasca publicitate, dorea un ziar propriu, asa ca ii ceruse lui Liviu Banias ca “Detectivul.ro”, infiintat de catre acesta la Cluj Napoca, sa fie cedat/donat ANDR, odata cu brevetul de inregistrare la OSIM a marcii “Detectivul”. Convinsa ca va si obtine ceea ce ceruse, aflata la Timisoara pentru rezolvarea cazului ATON Transilvania, presedinta ANDR mi-a avansat propunerea respectiva dimpreuna cu altele, de asemenea profesionale. Discutiile iscate de stangacia mea de la acea data au scos pentru mine in evidenta un aspect esential: eu fusesem singurul care nu s-a suparat pe niciunul dintre cei doi ofertanti si nu am ramas cu nicio suparare in urma esuarii afacerii. Liviu Banias se suparase pe Maria Bumbaru pentru ca nu jucase corect si facuse aranjamente peste capul sau inainte de incheierea tranzactiei. Sefa ANDR se suparase pe mine pentru ca nu am pastrat secretul propunerii sale, iar pe Liviu – pentru ca a sistat tratativele si a refuzat sa ii mai ofere proprietatea asupra publicatiei “Detectivul.ro”.
Asa a luat sfarsit cariera mea de voluntar in presa detectivistica online, chiar inainte de a incepe! Asa am ajuns editor al propriului blog cu tematica detectivistica, pare ca deocamdata - singurul.
La putina vreme dupa ce am aflat de supararea lui Liviu Banias pe sefa sa, am aflat cu surprindere ca mai multi detectivi adopta o atitudine similara la adresa acesteia si formuleaza fie acuze de incorectitudine, fie cereri banesti, lucru ce mi-a amintit de situatia ce am relatat-o mai sus, fapt care o clipa m-au tentat sa ma alatur pagubitilor.
M-am gandit ca, daca ar fi situatia ca mie, detectiv atestat, sa mi se propuna sa prestez contra cost diverse activitati profesionale practice pentru agentia unui alt coleg detectiv, i-as cere acestuia un contract scris si jumatate din plata in avans. (Zic asta acum, la rece, dar cand am fost in atari situatii, am facut si eu la greu munca voluntara in detectivism, in contul sentimentelor de prietenie fata de diversi, dar nu regret niciuna din experiente!). Sunt sigur ca cerand contract si avans banesc, nu as fi impietat cu nimic relatia de colegialitate, ba mai mult, as fi initiat primul pas ce ar fi putut in viitor sa salveze o relatie profesionala si poate o prietenie.
Daca, din alta perspectiva, un alt coleg mi-ar fi solicitat din start sa il sprijin in mod gratuit in rezolvarea unor activitati de etapa intr-unul din cazurile contractate de el, asa cum de altfel am facut de mai multe ori, as fi facut-o cu draga inima, fara sa ma gandesc vreo clipa ca imi datoreaza ceva!
Dar cand seful unei asociatii de detectivi, al carui membru nu am fost si nu sunt, cere o intalnire si propune o activitate – de durata - contra unei salarizari, iar dupa executare si livrare ba se face ca ploua, ba promite ca plateste, aceasta atitudine nu poate fi decat intr-un singur fel denumita – dispretuitoare!
De aceea, principial le dau dreptate acelora dintre colegii detectivi carora li s-au cerut servicii contra cost, in termeni verbali si absolut ambigui, dar nu au fost platiti si ii inteleg cand striga ca au fost victimele unei inselatorii!
Tot principial vorbind insa, ei sunt cei ce au admis sa se puna in postura de subordonati ce fac un serviciu unui sef de la Bucuresti. Au procedat asa pentru ca, militari fiind o viata intreaga, admisesera faptul ca sefii de la Bucuresti trebuie serviti fara sa li se ceara nimic in schimb. Au admis si acum ca termenii discutiei cu sefa de la Bucuresti sunt altii decat cei de la egal la egal. Au fost de acord ca, fiind parte a unei intelegeri verbale, in caz de neplata, neavand documente nu vor putea sa recupereze in justitie prejudiciul suferit.
Ei fusesera ofiteri, acum erau scosi la pensie, dar erau tributari unei idei demodate despre cinste, abnegatie si corectitudine. Fusesera formati la o alta scoala, cu principii si profesori la care societatea actuala a renuntat demult. Ei au intrat pe piata privata a informatiilor fara a realiza ca stiu doar sa le obtina, dar nu sa le si vanda, asa cum adeseori spunea un domn, prin voia sa devenit amic si apoi fost amic.
De cealalta parte, angajatorul, fin cunoscator al naturii umane, a realizat din prima clipa ca cei din fata sa o vor trata cu acelasi respect pe care il aratau sefilor lor profesionali de la Bucuresti din timpul cand erau ofiteri activi. A exploatat faptul ca ei nu detin abilitatile necesare pentru a negocia salarizarea muncii pe care o vor presta. Ca nu cer contract scris ci se multumesc cu o posibila plata “la negru”.
Si atunci i-a persuadat, i-a imbrobodit folosind un limbaj adecvat, iar ei, crezand ca sunt apreciati si respectati de la Bucuresti, au acceptat sarcinile, le-au indeplinit si fireste au asteptat banii. Au mai dat cate un telefon, au mai scris cate un e_mail datornicului, crezand ca in felul acesta isi vor primi banii pentru munca depusa.
Drept raspuns, s-au trezit ironizati in scrisori pline de reprosuri si imprecatii, improscati cu acuze de neprofesionalism, de nerespectarea termenilor intelegerii, de depasirea atributiilor, de realizarea activitatilor detectivistice la nivelul de calitate inferior celui standard sau celui convenit, ca au incalcat deontologia profesionala si au intrat in contact cu persoanele urmarite etc, etc.
Vazandu-se astfel tratati, frustarea oamenilor a crescut in mod firesc si au decis sa dea totul pe fata, sa isi faca vocea auzita si sa ceara cu vehementa sa fie platiti pentru munca depusa si s-au adresat publicatiei “Detectivul.ro”.
Pe marginea modului in care au evoluat lucrurile, m-am intrebat daca pentru reducerea cheltuielilor si protejarea veniturilor s-a meritat refuzarea platii salariilor, dupa cum m-am intrebat si daca iesirea la presa a constituit solutia cea mai buna pentru cei ce isi expuneau public calitatea de pagubiti.
Intr-o alta versiune, poate ca daca dupa primul atac mediatic, sefa asociatiei ar fi sunat la contestatari si le-ar fi spus “Domnilor colegi, poftim cu ceva intarziere banii pe care vi-i datorez!”, litigiul ar fi fost stins. Fapt perfect posibil, banii nu constituiau o problema, toata lumea cunostea din presa tarifele spectaculoase, de cate cinci mii de euro, incasate de la clienti din strainatate care cerusera sa li se verifice logodnica din Romania, deci nu se poate spune ca lipsa lichiditatilor a determinat neplata salariilor. Pentru intarzierile de plata, fara indoiala ca diplomatia ce o caracterizeaza pe sefa asociatiei i-ar fi indicat termenii pe care sa ii invoce.
In acest mod, relatiile in interiorul asociatiei si viitorul conlucrarii profesionale ar fi fost salvate, increderea intre membri – restabilita, iar investigatiile private ar fi intrat in normalitate, cum plastic spune d-l Gheorghe Tomsa, detectiv de la Bistrita, intr-un interviu acordat aceluiasi ziar “Detectivul.ro”.
In pofida acestor solutii – respectabile - situatia a evoluat rigid, iar nemultumirile au escaladat, cu reciproce dezavantaje.
Dintre care cel mai evident este dispretul reciproc.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu