Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

Loading...

Follow by Email

duminică, 3 ianuarie 2016

Într-o Timişoară de cinci stele, o primărie taranista vai si-amar!





de Vasile Traistaru
(articol cenzurat in anul 2006)

Primarul Gheorghe Ciuhandu si secretarul Bebe Cojocari semnează intr-o singura zi 43 de dispozitii de retrocedare imobiliara. La final, seful de cabinet Camil Peia le mai pune pe masa inca un dosar de retrocedare, iar cei doi semneaza si Dispozitia a 44-a: Ghica nr. 1, catre o persoana decedata! 

În vara lui 2003, în urma unor îndelungate procese purtate cu Primăria Timişoara, la vârsta de 45 de ani, un ofiter al Serviciului Roman de Informatii, Saul Beloia pe numele lui, a devenit chiriaş in facto al acesteia.  

Mai inainte cu cinci ani, in 1998, primăria îi atribuise un titlu locativ, după doi ani îi înmânase şi un contract de închiriere, dar in locuinţa ce constituia obiect al acelui contract, chiriaşul avea să intre abia peste trei ani, cu executorul judecatoresc, dupa ce il prevenise pe primar ca ii va vinde masina de serviciu in contul cheltuielilor de judecata. 
Nenumarate dificultati au presarat viata familiei sale in toti acei ani, parea ca cineva se ocupa indeaproape sa ii esueze toate proiectele, rand pe rand.
"Am convingerea ca toate cele patimite incepand cu anul 1998  0 si nu au fost putine, au legatura cu faptul ca atunci cerusem sa ma intorc in vechiul meu profil de munca pe care lucrasem si la inceputul carierei militare, tot atunci hotarasem cu cine sa ma recasatoresc, si tot in acel an am cerut o locuinta primariei. Aveam dusmani si ei nu suportau acele hotarari ale mele", marturiseste ofiterul, oftand. 



Pana in 2003, ofiterul locuise în gazdă împreună cu familia sa.
“Au fost trei ani deosebit de grei, mi-am mutat de mai multe ori familia de la o gazdă la alta, iar procesele păreau că nu se mai sfârşesc. De fiecare dată când căştigam la cate o instanţă, o functionara din primărie mă ameninţa că tot îmi va anula contractul, că a fost o greşeală să mi-l înmâneze”, îşi aminteşte interlocutorul nostru cu tristeţe.

Sentinte puse in executare cu forta
Întrucât Primăria Timişoara nu i-a recunoscut dreptul locativ nici după ce justiţia se pronunţase definitiv şi irevocabil în favoarea sa, punerea sa în drepturi şi predarea efectivă a locuinţei s-a făcut cu întârzieri si doar dupa ce Beloia a implicat executorul judecătoresc. Părea că nimeni din primărie nu voia sau nu putea să facă nimic, păreau surzi sau neputincioşi când au trebuit să respecte deciziile justiţiei. În faţa titlurilor execuţionale pe care omul le depusese la registratura primăriei, toţi păreau loviţi de amnezie şi de neputinţă.

În faţa atâtor tărăgănări, în aprilie 2003 Beloia a ajuns cu avocata sa şi la uşa primarului Gheorghe Ciuhandu, dar şeful de cabinet, Camil Peia, după ce a ascultat speţa, i-a ţinut într-o cameră alăturată timp de 6 ore pana sa ii introduca la primar. Este de crezut ca atat i-a trebuit cuiva sa il pregateasca pe primar pentru cele ce avea sa i le spuna ofiterul SRI despre cei cinci ani de judecati, astfel incat sa adopte o conduit potrivita, adica sa nege ca la mijloc ar fi fost abuzuri si coruptie.
“Acum, prin prisma timpului trecut, toate, dar absolut toate acele bâlbâieli şi întârzieri se desluşesc şi capătă sens. Păi eu, câştigând în justiţie, am stricat o morişcă locativă pusă în mişcare chiar acolo, unde stătusem blocat 6 ore”, spune Saul Beloia.

Dar totuşi, intrat în birou la Gheorghe Ciuhandu, i-a învederat acestuia faptul că în situaţia în care instituţia pe care o conduce nu se achită întocmai de obligaţiile stabilite de instanţele de judecată, dar mai ales de a-i preda locuinţa ce constituia obiectul contractului de închiriere, el va trece la executare silită începând cu maşina de serviciu a primarului, tablourile şi mobilierul de care se folosea în anticameră şeful său de cabinet.




Primaria de cinci stele, executata silit
Într-un sfârşit, după ce ani de zile a încercat în mod inutil să anuleze titlul locativ şi contractul de închiriere, după ce i-a achitat pana la ultimul bănuţ toate obligaţiile ce însumau cheltuieli de judecată, daune materiale şi daune datorate întârzierilor nejustificate, Primăria Timişoara a trebuit să se supună obligaţiilor legale şi l-a introdus pe Saul Beloia în locuinţă, dupa ce executorul judecătoresc a rupt usa.

Beloia încă se mai gândeşte dacă să pună sau nu în ramă Procesul-verbal de executare silită...
„Pentru mine erau bani mulţi, ar fi trebuit sa lucrez un an si jumatate ca sa strang suma pe care primaria mi-a platit-o intr-o singura zi. I-am primit cu strângere de inimă pentru că ştiam că erau bani planificaţi pentru scopuri sociale, nu pentru a despăgubi prejudiciile produse de nişte funcţionari ai primariei. Oricum, mi-au prins bine, pentru că apartamentul era atât de degradat încât numai a locuinţă nu arăta si pe toti i-am investit in reparatii. Cu titlul de utilităţi, locuinta avea doar apă rece şi canalizare. Nu energie electrică, nu telefon, nu gaz, nu apă caldă, nu încălzire. Tocăriile erau distruse, acoperişul spart, tavanele prăbuşite, pardoselile desfundate, pereţii igrasioşi, totul arăta cam ca o gară rurală părăsită. Nu locuise nimeni în acel apartament în ultimii 12 ani. Ruină. Am investit în el enorm pentru a-l face locuibil, am lucrat susţinut şi într-un an de zile l-am readus în starea de spaţiu locativ, ne-am aşezat în sfârşit şi ne-am găsit liniştea, încercând să uităm prin tot ce am trecut.”

Doua familii intr-un singur apartament!
De fapt, proaspeţii chiriaşi nu ocupau apartamentul 3 în adevaratul sens al cuvântului ci doar o jumătate a acestuia. În anul 1998, pentru a rezolva situaţia locativă a două familii fără adăpost, o funcţionară de la Primăria Timişoara împărţise în două planul apartamentului, jumătate fiind repartizat lui Saul Beloia iar cealaltă familiei Ion Gutulescu cu doi copii, care locuia în cort pe malul Begăi după ce fusese evacuată dintr-un imobil retrocedat...

Cele două familii au ridicat ziduri intre camerele lor, şi-au amenajat bucătării, coridoare şi băi separate, au montat uşi pentru intrare separată, ramanand buni vecini. 

„Tot te dau eu afara din locuinta!”
Dar liniştea lui Saul Beloia nu avea să dureze prea mult. „Primăria nu a uitat prea uşor faptul că am defectat acea morişcă imobiliara şi mi-a pregătit o surpriză: retrocedarea administrativa a apartamentului, făcută chiar în favoarea revendicatorilor cu care se judecase nouă ani de zile”.

În timp ce încercase să îi anuleze în justiţie contractul de închiriere, Primăria Timişoara se judeca pe de altă parte cu mai mulţi revendicatori din Bucureşti, care solicitaseră retrocedarea în natură a 8 apartamente din acel imobil, dar întrucât nu le concordau numele cu cele din cartea funciară şi nu puteau radia dreptul de ipotecă intabulat în favoarea statului, au tot pierdut, între 1995 şi 2005, mai multe procese în faţa primăriei.



Dispozitia 44
Astfel că, în prima zi de lucru din 2006, pe 5 ianuarie, primarul Gheorge Ciuhandu şi secretarul Ioan Cojocari au semnat Dispoziţia nr. 44, prin care, în temeiul Legii 10, au retrocedat  8 apartamente din imobilul situat în Timişoara, str. Ion Ghica nr. 1, printre ele fiind şi cel ocupat de către familia lui Saul Beloia.

În urmă cu câtăva vreme, o persoană împuternicită de aceiaşi revendicatori depusese la primarie o notificare la Legea 10 din 2001, iar în răspuns, cei doi oficiali au semnat Dispoziţia 44 de retrocedare. Dispoziţie cel puţin discutabilă, având în vedere circumstanţele în care a fost emisă şi lungul şir de probleme declanşate prin nepăsarea crasă a emitenţilor ei.

Primarul şi secretarul primăriei nu au ţinut seama de faptul că justiţia respinsese sistematic aceeaşi cerere de retrocedare. Nici de faptul că foştii proprietari se numeau într-un fel, iar revendicatorii altfel. Nici de faptul că ipoteca instituită în favoarea statului nu fusese ridicată. Nici de faptul că o parte dintre chiriaşi aveau contracte de închiriere în vigoare cu Primăria Timişoara şi că plătiseră în avans chiria. Puţin le-a păsat primarului şi secretarului primăriei de toate acestea când au semnat Dispoziţia 44!

Primarul şi secretarul au fost nepăsători şi nu au ţinut cont nici de faptul că mai mulţi chiriaşi din imobil erau pensionari, sau aveau statut special – fiind persoane refugiate şi persoane cu handicap, ori erau persoane merituoase la nivel de municipiu şi judeţ, clasate pe locul întâi pe judeţ prin activităţile pe care le desfăşurau, ori erau minori aparţinând unor familii cu venituri mici. Nu a contat!
În altă ordine de idei, celor doi oficiali ai Primăriei Timişoara nu le-a păsat că unul dintre solicitanţi, la data emiterii dispoziţiei buclucaşe, era decedat încă din anul precedent. 

Şi, ca să fie clar pentru toată lumea în ce fel sunt tratate aceste probleme, după ce au emis acea dispoziţie de retrocedare, deopotrivă primarul, secretarul şi alţi funcţionari ai Primăriei Timişoara au continuat să recunoască autoritatea persoanei împuternicite, deşi puterile ei încetaseră încă din anul precedent, odată cu decesul celei ce îi dăduse procură...



Citand din Tariceanu: “Ce, vreti hotel?”
De nimic nu au ţinut cont primarul şi secretarul Primăriei Timişoara! Ei au dorit cu orice preţ să retrocedeze acel imobil si l-au retrocedat! Locatarii, ducă-se şi descurcă-se! Unul-doi vor primi locuinţă de prin redistribuiri, ceilalţi să se mute în gazdă, piaţa e plină de oferte, sau să se împrumute de la bancă şi să îşi cumpere casă! Primăria nu poate să rezolve toate cererile de locuinţă, vorba lui Tariceanu  - ce, vreţi să vă ţinem la hotel?!
La Timişoara aşa se punea problema când era vorba de situaţia locativă a cuiva! Vreţi să va ridicăm hoteluri? Staţi acolo, că staţi bine!

Ceea ce este pe deplin edificator este faptul că, agitând acea procură expirată încă în anul 2004, persoana împuternicită a intabulat la cartea funciară pe revendicatorul decedat, a radiat ipoteca pe imobil, a rectificat numele proprietarilor astfel încât să coincidă cu cele ale revendicatorilor, a încheiat contracte de închiriere cu unii dintre locatari – doar cu unii, a evacuat pe alţi locatari, la alţii a intrat în locuinţe prin violarea dreptului lor de reşedinţă, în lipsa acestora de acasa, a ameninţat în stânga şi în dreapta cu evacuarea şi cu poliţia, a băgat zâzanie între locatari, iar acum este dispărută de la domiciliu. De mai multe luni, este de negăsit. După ce a vândut, în numele unui revendicator unul dintre apartamentele retrocedate, a dispărut fără urmă!

Cert este că toate cele 5 apartamente retrocedate persoanei decedate, sunt folosite de aproape trei ani de către foştii chiriaşi ai Primăriei Timişoara fără să plătească chirie. Pare firesc, nu au cui să plătească, din lumea celor drepţi nimeni nu poate veni să încaseze nişte arginţi, nu-i aşa?


Cât despre primarul Gheorghe Ciuhandu şi secretarul Ioan Cojocari, lor de ce să le pese de toate acestea? Ei au scăpat primăria de administrarea unui imobil degradat în mare parte. Şi au soluţionat si o notificare la Legea 10 din 2001. Au neglijat situaţia locativă a opt familii. Ducă-se! Nu o să doarmă ei în stradă mult timp! Doar nu o să le dăm camere la hotel, vorba lui Tariceanu...

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu