Epitaf pentru un protest jubiliar

Motivul protestului

In anul 2016 hotarasem ca trebuie sa marchez comemorarea a 10 ani de la actul de retrocedare a locuintei mele, semnat in 2006 de catre primarul Gheorghe Ciuhandu si mana sa dreapta Adrian Orza din Primaria Timisoara catre defuncta Steluta Creiniceanu din Bucuresti.

Decizia 

Dupa zece ani de incercari zadarnice de a purta o discutie inteligibila cu functionarimea directiei de patrimoniu, am zis ca hai s-o pun de-un protest in strada. Dupa ce un deceniu intreg privirile inexpresive (ca sa nu zic altcumva, din politete pentru cititori) ale celor din primarie m-am convins ca problema nefiind inteligibila pentru ei, este nerezolvabila, am zis sa fac o gluma trista si sa organizez un protest. Unul jubiliar, potrivit numarului de ani ce trecusera de la retrocedare.

Aprobarea protestului

Am cerut asadar aprobarea necesara de la primarie si am instiintat inspectoratul de jandarmi cu planul meu. Trec repejor peste amuzamentele ce mi le-au provocat atitudinile superb de uluite ale functionarilor ce nu puteau pricepe de ce in strada va protesta o singura persoana si nu mai multe. In final mi-au preluat hartiile scrise de acasa la calculator, le-au citit cu surprinzatoare usurinta si in final au priceput cine sunt si ce vreau. Asta era prin luna noiembrie 2015.

Dupa vreo luna de zile, intre Craciun si Revelion, m-a sunat de la primarie o doamna ce avea gura plina si mi-a cerut sa merg sa iau aprobarea. Ma aflam la doi pasi de primarie cand m-a sunat, asa ca in trei minute bateam deja la usa ei. Era tot cu gura plina, saraca, lua ujina si am inteles ca este nepotrivit sa ii pun intrebari suplimentare, asa ca am plecat.

O comisie a primariei hotarase ca voi protesta pe platoul de la intrarea in Parcul Central, in data de 6 ianuarie, la ora 9 dimineata. Adica fix de Boboteza si fix dupa 10 ani de cand primarul Ciuhandu semnase dispozitia de retrocedare catre biata femeia ajunsa oale si ulcele.

Protestul

Na, la data respectiva, pregatit din timp cu toate cele, la ora 9 fix am fost in locul indicat. Unde la inceput fusesem mahnit ca nu m-au lasat sa protestez chiar sub geamul primarului Nicolae Robu, asa cum precizasem, acum vazand ca audienta mea este nesperat de mare din partea celor veniti sa ia agheasma de la Catedrala Mitropolitana, m-am mai linistit, mai ales dupa ce am inceput sa socializez cu trecatorii care ma abordau plini de compasiune.

Plantasem pe domeniul public trei panouri inscriptionate, ce descriau motivele principale ale protestului. Ele evidentiau faptul ca protestez atat impotriva primariei care facuse acel act de nemaiauzita improprietarire post mortem, dar si impotriva unei fundatii din Bucuresti, care dupa ce a mostenit-o pe beneficiara defuncta, nici prin gand nu ii trecea sa imi ceara chirie sau sa ma evacueze, astfel ca, obtinand un titlu de evacuare, sa pot aplica la primarie pentru alta locuinta.

Organele de ordine publica. Politia locala

Ca sa intregesc tabloul primei ore a protestului, trebuie sa spun ca de fapt primii care m-au abordat nu au fost trecatorii, ci o pereche de politisti locali, care cu importanta si suficienta specifica profesiei lor, mi-au spus sa plec de acolo, ca nu e voie sa stau in strada. Dupa care s-au pierdut in multime.

Jandarmeria

Dupa o vreme, a venit un echipaj auto cu trei jandarmi ai brigazii mobile, care au cerut sa imi vada cartea. M-a mirat putin aceasta cerere, dar cand au completat ca vor sa vada cartea de identitate, atunci am inteles si le-am inmanat-o, scuzandu-ma ca nu am inteles ce doresc dansii sa faca cu o carte. Nu le-a ajuns, asa ca au cerut si documentul de aprobare din partea  primariei. Le-am dat si pe acela. Nici de data asta nu au fost multumiti, asa ca au cerut si instiintarea catre inspectoratul de jandarmi. Le-am inmanat-o si pe aceea. Au incercat sa citeasca cele doua documente, dar fiind foarte frig, nu au reusit. Unul dintre ei, care parea a fi seful patrulei, a zis sa le fotografieze ca sa le citeasca in masina si si-a scos telefonul, dar nu reusea sa activeze camera foto, iar dupa ce a reusit sa o deschida, i s-a aburit lentila, asa ca a renuntat. Le-am propus sa le transfer fisierele cu cele doua documente de pe telefonul meu si au refuzat politicos, spunand ca nu este voie. In final, s-au dus la duba ce si-o parcasera in apropiere, pe pista de biciclete, din care coborase intre timp un al patrulea jandarm. Acesta  a fotografiat cu un aparat foto actele impricinate, dupa ce le-a sprijinit pe spinarea unuia dintre colegii sai. I-am intrebat daca pot sa ii fotografiez si eu cu telefonul, si au raspuns ca nu e voie, ei aflandu-se in misiune.

Mi-au cerut sa ma indepartez de masina lor si au conversat indelung prin statie cu baza lor, tot citind cuiva cele scrise in hartiile mele. Intr-un sfarsit, parand ca si-au terminat misiunea, mi-au dat inapoi cele doua foi ce le motolisera destul de bine in lungile conversatii purtate si au trantit portierele. „Sa traiti!”, le-am zis eu, schitand un gest cu mana la caciula. Pareau sa nu imi fi vazut salutul, asa ca m-am indepartat si am revenit langa panourile mele cu mesaje protestatare.

Politia locala revine

In timpul cat statusem cu jandarmii, panourile fusesera inconjurate de un grup de persoane ce se cufundasera in lectura. Un ins in varsta se intoarse catre mine - „Uite, dom-le, al naibii, pai daca astia pana si SRI-stilor le fac asa ceva, ce sa mai zicem noi astialalti, care am lucrat toata viata in fabrica?”. „Daa, e dureros”, i-am raspuns batranului si m-am intors in spate, caci cineva ma tragea de maneca. Era politista locala ce ma izgonise cu ceva vreme mai inainte. „Spunet, va rog!”, i-am luat-o inainte, caci parea ca nu era hotarata cum sa inceapa. „De ce nu ati spus ca aveti aprobare?” „Nu m-ati intrebat, domnisoara”. „Dar aveti?” „Aprobare?” „Da, aprobare”. „Sigur ca am”. „Mi-o dati sa o vad?” „Da, cu placere” am raspuns si i-am dat-o cu respect, putin botita de jandarmi. S-a intors cu spatele, ca sa se fereasca de vant am crezut eu, dar domnisoara avea telefonul deschis si vorbea intr-un hands free. Citea rar la telefon numarul de inregistare al aprobarii primariei, cuiva caruia nu ii scria pixul.

Tuturor le era frig in dimineata aceea, numai mie nu. Toate inspectoratele internelor erau in misiune de Boboteaza si le era frig, incepand de la politia nationala, trecand pe la jandarmi, pompieri si pana la politia locala. Numai eu nu eram in misiune, dar aveam aprobare sa fac un gest de ironie la adresa autoritatii locale de adminstratie si a agentilor care ii protejau ordinea publica. 

Cand a terminat convorbirea telefonica, domnisoara mi-a dat inapoi hartiile cu pricina, intrebandu-ma daca nu cumva am copii dupa ele. Aveam cateva copii in geanta ce o purtam pe umar, asa ca i-am inmanat doua foi. A multumit si a plecat. Putin mai tarziu a revenit la mine, pentru a-mi returna copia instiintarii catre jandarmi, motivand ca ei ii ajunge aprobarea primariei.

Cam acestea au fost abordarile directe si nemijlocite din acea prima zi de protest, exercitate de reprezentantii autoritatilor publice fata de gestul unui ofiter SRI ajuns in strada si la propriu si la figurat. 

Despre abordarile publicului si ale presei, in episodul urmator.

***