Ultima generaţie cu copilărie

jr.dr. Pompiliu COMŞA

Am ajuns să trăiesc clipa să văd cum casa părinţilor este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o şi realizez că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani.

Sunt din generaţia care are printre amintiri primii paşi pe lună, ceva războaie sângeroase, ultima generaţie care a jucat ''Ascunselea'', ''Castel'', ''Raţele şi vânătorii'', ''Ţară, ţară, vrem ostaşi'', ''Prinsea'', capace, ţurca, ''Sticluţa cu otravă'', ''Pac Pac'', ''Hoţii şi vardiştii'', ultimii care au strigat ''Un, doi, trei, la perete stai'', ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am făcut petreceri video (închiriam un video şi stăteam să ne uităm la filme două zile închişi în casă), primii care am văzut desene animate color, primii care am renunţat la casete audio şi le-am înlocuit cu CD-uri.

Noi am purtat jeanşi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea ţoale de la firme gen Lee sau Puma era deja lider de gaşcă. Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii ''Şoimi ai Patriei'' şi ultimii pionieri. La grădiniţă am învăţat poezii în româneşte, nu în engleză.

Şi am cântat MULŢI ANI TRĂIASCĂ din toţi bojocii, nu HAPPY BIRTHDAY la aniversări.

Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas, şi cine zice că nu s-a uitat ori minte, ori nu avea încă televizor. Până l-au luat ai mei, mergeam cu familia pe strada Română la un evreu, Azril, ce deţinea în proprietate o asemenea bijuterie, şi stăteam cu ochii pironiţi în micul ecran, preţ de două ore şi jumătate, de la un telejurnal la altul.

Când eram trimis în vacanţă undeva pe lângă Giurgiu, în comuna Letca Veche, la Tanţa şi Victor Hacştuţ, eram mândru că se aduna tot satul să se holbească la televizorul pus pe pervarz în grădină. Reclamale de pe posturile străine ne înnebuneau şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum sau pastilele ălea superbe cu apă. Între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie, ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate în cap ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală. Când am început să lucrez în vacanţe pe la cărat gheaţă sau suc, făcusem rost de bani cu care să-mi pot cumpăra Marlboro cu 7 lei pachetul şi să-mi pun colegii de la LVA să mă aplaude când mă duceam la WC dacă vor să tragă un fum delicios.

Noi am ascultat şi Metallica, şi Ace of Base, şi DJ Bobo, şi Michael Jackson (aveam un coleg, Jindiceanu, mare fac şi la fiecare melodie repetată bătea ritmul în bancă cu zgomot şi mare satisfacţie), şi Backstreet Boys şi Take That, şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam, ca şi acum.

Dar spre deosebire de copii din ziua de azi, am auzit atât de Abba şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Asta deşi jinduiam după Beatles. Am citit ''Licurici'', ''Arici Pogonici'', ''Cutezătorii'' (pe care o vreme l-am şi ilustrat), ''Cireşarii'', am băut Cico şi Zmeurata de ni s-a acrit şi ni s-a părut ceva extraordinar când au apărut primele sucuri ''de la TEC'', fără să ne fie teamă că ''au prea multe E-uri'', iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără teamă de viruşi.

Noi am băut prima Coca-Cola la sticlă şi am descoperit internetul. Noi nu ne dădeam bip-uri, ne fluieram să ieşim afară, la o miuţă, noi nu aveam dolby surround system, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri tetris de care ne plictisisem la o lună după ce le cumpăram şi le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia aşteptam la chefuri să jucăm Sticla, Făntâniţa sau ''Flori, fete sau băieţi'', ''Adevăr sau provocare'' sau orice ne dădea un pretext să pupăm pe gură pe cine ''iubeam''. Nu uit nici azi primul ceai la care m-a cărat fratele, mai mare cu cinci ani, şi unde, după ce am dat peste cap vreo cinci pahare de vin, am pus şi eu în premieră mâna pe nişte chiloţi uzi de fată.

Noi suntem cei care încă au mai cerut ''prietenia'', care încă roşeam la cuvântul ''sex'', care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperând că persoana iubită va citi acolo unde scrie ''De cine îţi place?'' că ne place de el/ea.

Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere, nu am avut scaune speciale în maşini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală jos, nu am avut pastile cu capac special să nu fie desfăcute de copii, nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncam, părinţii noştri nu au ''child proof the house'', ne-au trimis să cumpărăm bere şi vin de la alimentara, şi câte un pachet de ţigări de la tutungeria lu' madam Ignat.

Noi am auzit cum s-a tras la revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca, fata de securist, fostă secretară UTC în liceu, la Pro TV, noi suntem cei care ţinem minte emisiunea ''Feriţi-vă de măgăruş''.

Suntem o generaţie de învingători, de visători, de ''first-timers''... Şi parcă după noi nu mai este deloc viaţă sau cel puţin copilărie. Chiar dacă aveţi altă opinie!

Cu plecăciune!